As fi vrut sa scriu despre un vis implinit, despre un final si un nou inceput pentru care am muncit atat ... dar n-o voi face acum. Ce mult a trecut de cand nu mi-am lasat sufletul sa scrie ! ...
Vad acei ochi tristi si vreau sa-mi reamintesc chipul unui suflet. A fost, dar nu mai e, nu mai e aici, e acolo ... undeva ... E greu cand trebuie sa hotarasti cand sa se sfarseasca o viata, e foarte greu sa spui: "Da, ar fi mai bine sa alegem eutanasia. E pentru binele ei. Ar fi imposibil sa incercam altceva, poate chiar inuman. Mai bine sa moara fara chinuri." E vorba de un animal, evident, o catelusa, un suflet singur, sau poate doar insingurat, o viata chinuita, petrecuta pe strazi, asa cum multe altele incep si se sfarsesc printre nepasarea, dezgustul si batjocura celor ce se cred superiori. Cate lectii ne pot oferi animalele, pacat ca nu avem capacitatea sa le pricepem !
Ce usor ne e noua, oamenilor, sa ne plangem, sa plangem ! Ce usor e pentru animale sa sufere cu demnintate ...
Cum o fi sa nu te alinte nimeni, sa nu stii cum e sa fii mangaiat ? Imi amintesc cum isi incalzea piciorusele intr-o iarna ... isi ridica pe rand cate unul, ca sa nu mai simta zapada aia rece sub talpi, plangeam privind-o, asa cum fac si acum. Cunostea zgomotul motorului masinii, pentru ea era o chemare la masa. Astepta sa cobor si sa-i ofer portia de mancare. Un teren dintre blocuri, prafuit si plin de nisip, era caminul ei. Cand trec prin zona imi amintesc de ea, o vad venind in urma masinii, ii vad mersul acela chinuit si ochii tristi.
Cum o fi sa nu te bucuri niciodata ? Miscatul acela din codita l-as compara cu zambetul nostru ... ea n-a zambit niciodata. N-am vazut-o niciodata in toti anii astia de cand o stiu, exprimand bucurie.
Cataracta, poate si glaucom, reactie alergica, eventual eczema, tumori cutanate, abcese sau poate fistule deschise la piele cine stie de unde, insuficienta renala in stadiu terminal, cu toate simptomele care o insotesc ... Cat poate suporta o fiinta atat de slabita si de firava !? ... Se stingea incet, cu fiecare zi ce trecea, nu puteam face nimic pentru ea. Nici macar nu stiam ca sufera de o boala atat de crunta. Nu puteam s-o ating, asa ca nu o puteam duce la veterinar, nu putea fi tranchilizata din cauza varstei. A rezistat pana intr-o zi ... Mama a fost cea care a zarit-o pe strada, mergea leganandu-se. A fost prima data cand a putut fi atinsa, era prea slabita ca sa se mai poata ridica, si cu toate astea a fost nevoie de mai bine de o ora ca sa poata fi urcata in masina pentru a fi dusa la un cabinet veterinar, devenise agresiva, poate din cauza durerilor, poate pentru ca vroia sa-si traiasca ultimele clipe in liniste. ... Suspiciune de cancer cu metastaze, diagnostic final: insuficienta renala, ignorand deja restul suferintelor, prognostic rezervat. Initial am decis s-o ajutam sa traiasca, dar perspectivele erau oricum sumbre, ar fi fost nevoie sa facem ceea ce as numi aproape imposibil, din multe, foarte multe motive si exclud aspectele financiare, banii n-ar fi fost o problema majora.
"Sansele ei sunt putine, mai bine ati alege sa salvati o multime de caini cu banii pe care i-ati cheltui pe tratament" asa a spus medicul.
Nu i-am fost alaturi in acea ultima zi, nu am apucat s-o mangai niciodata. Cu inima stransa am putut sa fiu de acord cu eutanasierea ... atat am putut sa fac pentru ea ... o ajutam pe mama sa accepte mai usor situatia, nelasand-o sa ia asupra ei intreaga responsabilitate. ... Stiam cand se intampla ... Doua fotografii ilustrand suferinta si ultimele clipe ale unei fiinte care acum nu va mai suporta frigul inca unei ierni, setea unei alte veri, lipsa unui camin si a unei mangaieri, dispretul unor monstri cu chip de om, al unora care pot trece indiferenti pe strada de alaturi ... si care ... nu va mai auzi motorul unei masini, nu va mai vedea chipul unui om care isi aminteste de ea cu drag si spera ca odata o va mangaia si ii va putea privi fericirea in ochi ... atat a mai ramas, doua fotografii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu