...s-a terminat...

...nimeni nu pierde... chiar si durerea e un castig, nu?

   As fi vrut sa-ti spun mai multe, dar, ca de obicei, ceva ma opreste...
Iti spun acum, imaginandu-mi ca ma auzi...si poate ca intr-o zi vei putea citi ce scriu aici...
Iti multumesc pentru tot... Mi-ai oferit ceva ce nimeni nu-mi va mai oferi...ti-am oferit la randul meu ce nu mai pot oferi nimanui... Nu voi regreta niciodata ca s-a intamplat asa... De fapt, stii, eu nu regret vreodata ceea ce fac, nici daca acel ceva se considera a fi o greseala...regret doar cand nu fac ceea ce-mi doresc...
Cu luni in urma iti spuneam la telefon ca unele lucruri se termina pentru a incepe ceva mai bun, o usa se inchide pentru a fi deschisa alta... Ei bine...asa se intampla si acum...
Vreau sa gasesti femeia care sa-ti ofere ce-ti doresti... Vreau sa intalnesti acea persoana careia sa-i poti spune "In sfarsit te-am gasit !!"... Sunt convinsa ca meriti sa traiesti astfel de momente.
Nu vreau sa trecem pe trotuarul celalalt daca ne intalnim pe strada, vreau doar sa ne salutam...vreau sa ramanem amici...
Eu nu te voi mai cauta niciodata, dar vreau sa nu eziti sa ma suni daca ai vreo problema si crezi ca te pot ajuta s-o rezolvi.
Voi fi aici...acolo...oriunde...oricand...
Poate ca ce a trebuit sa se intample, s-a intamplat. Drumurile noastre s-au intersectat atat cat a fost nevoie. Lectia mi-am invatat-o, dar au ramas lucruri pe care mi le mai doream de la tine. Poate ca mi le va oferi altcineva...
Simteam doar ca situatia se indreapta catre un drum gresit...de-asta am ales sa ma opresc aici...inainte sa ajungem in punctul acela care sa ne raneasca pe amandoi...sau poate doar pe mine...nu stiu...
Mi-ai spus sa nu plang...ti-am spus ca n-am nici un motiv s-o fac... Sigur ca am, doar ca tu uiti ca eu nu pot sa plang atunci cand vreau... Si acum chiar vreau...
Esti un om minunat, nu stiu de ce iti ascunzi mereu sufletul... Dar nu esti ceea ce-mi doresc, la fel cum nici eu nu sunt ceea ce-ti doresti... As fi vrut sa fie invers...

Limitele nu exista...

Astept...intinsa pe iarba uda...privesc cerul, simt ploaia...o simt cum se contopeste cu fiinta mea...se prelinge pe tample, imi mangaie trupul. Inchid ochii...e noapte, vad noaptea, ii privesc intunericul... Urmez un drum pe care nu-l cunosc...dar imi place sa ma plimb pe el...ma linisteste. Ma asez si-mi prind capul in palme... Lumina ma orbeste... Inchid iar ochii... Imi vad corpul...invaluit de petale de flori... Sunt desculta, imi place sa simt pe talpi roua diminetii... Ma ghemuiesc si revin in ploaie...sub fulgerele care imi mangaie palmele...
Unesc cerul cu pamantul, lumina cu intunericul, trupul cu sufletul...viata cu moartea...

Am mai rupt o bucatica din suflet...

Am mai incercat de doua ori si n-a mers...acum, a treia oara, o voi smulge... Voi putea sa traiesc si fara tine, la fel cum am facut-o pana acum...
Imi vine sa plang, dar nu pentru tine...
O parte din mine iti va apartine mereu, ti-am lasat-o chiar daca nu o meritai... De uitat, nu te voi putea uita vreodata, n-am cum, nici daca m-as stradui... M-am multumit cu putin, dar nu o voi mai face...vreau tot ce e al meu...tu nu esti al meu, n-ai fost niciodata.
Simt o mie de lucruri acum...revolta, dezamagire, tristete...durere, bineinteles! Valuri de durere imi strabat sufletul si trupul, intra si ies din mine continuu... Dar nu regret nimic...
N-ai fost eroul meu, fii pentru altcineva !!
Nenorocita e durerea asta pe care o simt acum !!! Se zvarcoleste in mine fara mila...
As vrea sa dorm, n-am mai facut-o de cateva nopti. Ieri eram fericita...o urma de fericire, evident...le-am adus zambete pe fata unora. Imi place cand fac asta, imi plac oamenii care imi inteleg glumele. Starea aia de bine era doar linistea dinaintea furtunii care a izbucnit acum in mine.
Cateodata imi vine sa spun ca viata asta e de c***t...o spun si acum... Unii oameni sunt la fel, chiar majoritatea.
As face o plimbare, acum, in noapte... O plimbare in noapte... As privi rasaritul...dar e iarna si nu va fi asa cum il vreau. As privi acei ochi...nici nu stiu care...aceia...pe care ii astept...

Simt clipa asta...nu pe cea care a trecut si nici pe cea care va urma...

Las vantul sa-mi curga prin par, las ploaia sa-mi sarute buzele, las soarele sa-mi mangaie obrajii, las luna sa reflecte iubire in ochii mei, las viata sa faca ce vrea ea...te las sa faci ce vrei tu...ma las prada momentului...

Ratacesc prin pustiul sufletului...

Te-am asteptat... Nu stiu daca tocmai pe tine... Ai venit... Te-am respins... Apoi te-am vrut... Te-am avut? ... decat partial... Te voi avea vreodata doar pentru mine? ... mi-as dori... Te-am ranit? ... da, am facut-o si pe-asta...
Nu stiu sa-mi arat sentimentele, pur si simplu nu stiu cum se face asta... De-asta mereu voi fi inteleasa gresit... Acum ma respingi si tu... Tocmai acum, cand te vreau mai mult, cand incepe sa doara, cand incep sa gasesc un loc pentru tine in sufletul meu...
Ma ustura ochii...am plans...

Ordine in haos

Am fost pusa in situatia de a realiza o poezie avangardista. Modul in care se concep astfel de scrieri mi se pare cel putin interesant, dar nu mi-am dorit sa pun in practica ideea asta...doar am fost nevoita s-o fac. Recunosc, insa, ca nu am respectat toate regulile.  Ce a iesit nu-mi pare deloc a fi o poezie, dar daca e vorba de avangardism...
Am citit-o si am recitit-o...ma face sa fiu acolo...in acel "loc" pe care nu-l vad decat citind-o. Titlul l-am ales dupa ce am "simtit" acele randuri.


                                              Calatorie in timp

Vioara face sufletul sa poposeasca boem printre peisaje spectaculoase
si duce catre atmosfera sunetul care circula incet pe potecile fascinante, catre trecut, in miezul zilei.
La distanta, descoperi culori si oferi privirii orasul perfect.
Incepi sa mergi printre cladirile care par sa redevina stanci,
iar pe strazile moderne, terasele privesc spre lac.

Mi-era dor de tine...

Iti ador privirea, iti ador vocea... Ieri ti-am auzit vocea, azi ti-am intalnit privirea si a fost suficient sa-mi reamintesc faptul ca te iubesc. Glasul tau la telefon imi inunda fiinta. Te ador. M-ai facut sa rad, ai ras si tu... Ochii aia negrii imi patrund tot corpul, radiaza in mine iubirea ce ti-o port. Vreau sa-i privesc de aproape...de foarte aproape...vreau sa privesc prin ei. Vreau sa-ti aud vocea soptindu-mi ce vreau sa aud.
Vreau sa-mi mangai toate simturile, sa-mi alinti trupul si sa-mi incalzesti sufletul. Stiu ca va veni vremea cand ne vom creea propria lume... Poate e nevoie doar de niste etape... Le voi depasi chiar daca vor durea... Astept sa vii in viata mea... Te astept, iubire...

Multumesc...

Asa mi-ai spus azi, iar eu am uitat sa-ti spun la fel...dar iti voi spune.
Uneori ma alungi prin cuvinte sau prin gesturi, dar alteori uiti sa faci asta si ma lasi sa vad ceea ce caut in fiinta ta. Daca mai ai astfel de scapari, s-ar putea sa fiu a ta cu toata fiinta mea. Ti-am spus sa nu ma lasi sa te iubesc, dar am mintit, doar ca sa te doara si pe tine la fel cum m-a durut pe mine ce mi-ai spus. Orgoliu prostesc, stiu... Ne purtam ca doi copii, nu? Imi place cand imi spui "te urasc" sau "nu te iubesc". Bine...nu ma iubi, uraste-ma...eu voi face invers.

Desi am scris randurile de mai sus acum cateva ore, mi-a trecut prin cap ceva...asa ca voi completa (in loc sa invat... de fapt, ideea mi-a venit in timp ce invatam, desi legatura dintre cele doua lucruri inca nu o vad... dar e posibil ca ea sa existe).
Sursa de inspirate (ce pompos suna! parca as fi artist si tocmai mi-am gasit muza) a fost un simplu (cel putin, aparent) cuvant..."invers" (ultimul cuvant scris in primul paragraf... formularea din paranteza asta cred ca se vrea a fi putin ametitoare). Randurile astea au sunat a introducere...care cred ca va fi mai lunga decat ideea mea transpusa in cuvinte.
Asadar..."invers"... Sa spunem ca intre doi oameni exista o directie (si nu, nu invatam la fizica!)... Daca unul dintre ei transmite anumite semnale, forme de energie...sau cum s-or numi ele, intr-un anumit sens, celalalt n-ar trebui sa transmita energiile astea in sens invers?... asta ca sa fie primite de cealalta persoana. Ca doar e o singura directie, nu?... Da, stiu, uneori o mai iau razna... Dar mi se pare logic...

A fost nevoie de cateva minute sa vad legatura dintre informatiile pe care le invatam si ideea mea legata de "invers". Nu era deloc greu...doar ca nu trebuie sa vezi, trebuie sa privesti, nu trebuie sa auzi, trebuie sa asculti (as putea sa continui -tocmai mi s-a terminat pasta de la pix-, dar poate suna usor fortat)...nu trebuie sa simti mirosuri, ci trebuie sa distingi aromele, nu trebuie sa gusti, trebuie sa savurezi, nu trebuie sa atingi, trebuie sa mangai ca sa poti simti (imi place verbul asta...nu oricine il...simte). Si daca ne-am folosi si de-al saselea simt?
Iar fac introduceri lungi...
Care era legatura?... Invatam la obstetrica...sarcina normala...doua energii care o creeaza pe a treia...desigur...asta in varianta...spirituala. Si...pana la urma...iubirea naste durere, durerea naste iubire. Tot in sens invers, nu? Daca iubirea moare, durerea n-ar trebui sa mai existe...dar...s-a nascut cand iubirea aia inca mai traia...sau poate era in agonie... Si va trai la randul ei si va naste iubire...o noua iubire. Deci...o iubire o inlocuieste pe alta (sau se continua cu alta, mai bine asa), dar niciodata in mod direct, ci prin intermediul durerii. E greu (dar benefic, pentru ca durerea purifica) cand iubirea traieste mai putin decat durerea. Asta inseamna ca iubirea a murit prematur sau ca durerea a trait prea mult...sau a fost infertila (desi...e putin probabil sa se intample asta). Daca durerea a trait mai putin, poate ca iubirea aceea n-a fost iubire, ci doar o etapa a durerii . Si daca cele doua sunt egale? Atunci se anuleaza reciproc?... De fapt...in ce se masoara asta? Masuram timpul sau intensitatea? Ar exista atunci doua variante diferite... Dar sa nu uit un lucru (cum as putea sa-l uit?)...iubirea si durerea pot exista in acelasi timp, pot supravietui chinuindu-se reciproc.
...Si am inceput de la..."Multumesc"...si as putea continua... Nimic nu se pierde, totul se transforma. Asta era regula, nu?
Va fi nevoie de un fel de "copy-paste" de pe caietul meu de notite, pe blog (nu pot scrie acum la laptop). De-asta vorbeam de...pix (si da, chiar s-a terminat, tocmai l-am inlocuit).

...am reusit sa plang...in ultimele ore ale anului trecut...

Aveam nevoie doar sa fiu singura. Am asteptat momentul asta toata seara...si...daca iti doresti cu adevarat...universul lucreaza in favoarea ta...si iata ca dorinta mi s-a implinit.
Conduceam, macar asa nu-mi inghetau lacrimile pe fata...rataceam pe strazi, nici nu mai stiu pe unde am umblat. Nu simteam ca sunt acolo, eram intr-o lume a mea...doar eu si propriile-mi ganduri. Niciodata nu am ales atat de repede directia intr-o intersectie, o faceam fara sa gandesc. Daca si in viata alegerile ar fi facute atat de usor... Din instinct stiam ca trebuie doar sa evit drumul spre casa. Ascultam melodii care ma ajutau sa plang, trebuia sa usurez drumul lacrimilor. A trebuit sa opresc masina...sa plang. Nu stiu cat a durat, stiu doar ca oprisem motorul si a trecut suficient timp incat sa se faca frig in masina, asa ca am incalzit-o din nou si mi-am continuat treaba. Am plans, dar nu m-am simtit deloc mai bine dupa ce am facut-o. As fi stat acolo, in masina, toata noaptea, dar sigur m-ar fi sunat cineva. Imi place cand am telefonul inchis, acum e inchis si asa va sta cateva zile. Ma simt mai libera fara el.
Trebuia sa plec, am ocolit multe strazi, doar ca sa lungesc drumul, as fi facut asta la nesfarsit. Eram singura si nu ma intreba nimeni de ce plang. Ma simt atat de singura... In noaptea asta am spus "TE IUBESC!"...si acum, cand scriu asta, zambesc. Va veni vremea cand TU ma vei auzi cand voi spune "TE IUBESC!". Acum nu mi-am cenzurat gandurile, asa cum am facut-o in ultima dupa-amiaza a anului trecut.

31 decembrie...dupa-amiaza

Stiu ca dormi, asa ca nu te sun si nici nu-ti trimit mesaje.  Am incercat sa dorm si eu, dar nu pot. Am simtit nevoia sa scriu unele lucruri. Poate te vor amuza, nu stiu. Ai zis ca vrei sa ma vezi plangand, acum simt nevoia sa plang, dar n-o voi face. Simt doar un nod in gat, sigur stii senzatia asta. De ce imi vine sa plang? Poate ca tu mi-ai raspunde “de fraiera!”. Scriu unele cuvinte si apoi sterg, asta pentru ca stiu ca nu m-ai crede daca le-ai citi.  Intotdeauna mi-a fost mai usor sa ma exprim in scris, asa ca voi scrie chiar daca nici macar nu vei citi tot. Ma simt singura, de-asta vreau sa fac asta. Imi imaginez ca esti in fata mea si auzi ce scriu acum. Cred ca acum spui “ce te-a apucat? ai luat-o razna?” Nu, nu am luat-o razna, asa sunt eu, mai am si momente de sensibilitate. Mi-ar fi placut sa fii cu mine in noaptea asta, dar stiu ca nu se poate, asa ca nici macar nu indraznesc sa ma gandesc pana acolo. Ma enerveaza ca imi vine sa plang!! Dar nu pot sa fac asta acum. Imi amintesc ca ti-am spus odata ca esti rece si distant, dar cred ca si eu sunt la fel. Nu stiu de ce esti tu asa, dar stiu care e motivul pentru care eu ma port asa. Sunt in felul asta pentru ca mereu am simtit nevoia sa nu-mi exteriorizez trairile, sa nu arat ce simt si asta pentru ca intotdeauna mi-a fost teama sa nu fiu respinsa de cei din jurul meu. Atat am apucat sa scriu inainte sa ma suni. Iti trimit mesajul, fara sa modific nimic, chiar daca unele lucruri ti le-am spus si la telefon.

…la faza cu “fraiera”, am avut dreptate, chiar asa ai zis...