Am crezut ca azi e una dintre ultimele zile ale vietii mele...

De dimineata imi doream sa termin cu viata asta, ma gandeam cum s-o fac. N-a trebuit sa-mi pierd timpul cu planuri, ar fi fost usor, stiam ce sa fac, mai greu era sa reusesc sa plec de acasa. As fi vrut sa plec din oras, dar, cu siguranta, in starea in care eram nu mi s-ar fi permis sa plec. As fi vrut sa fac acel drum sambata. Imi trecea prin minte fiecare pas pe care trebuia sa-l urmez. Daca as fi plecat nu mai era nimic dificil.
Azi (de fapt ieri) pana spre seara, nu ma mai simteam, uram fiecare gest pe care trebuia sa-l fac. Nu suportam sa ma intrebe cineva ceva, as fi vrut sa stau departe de orice miscare, de orice privire.
Aveam programare la un salon de infrumusetare (cine ar fi putut sa-mi schimbe mie infatisarea daca in interior era doar cenusa?), asa ca trebuia sa-mi fac picioarele sa se miste cumva.
Imi simteam fata impietrita, nu puteam sa schitez nici macar o urma de zambet. Uram sa stau pe acea canapea si sa astept. As fi vrut sa ma asez intr-un colt si sa ma ghemuiesc in pozitie fetala, asa incat sa nu ma mai vada nimeni.
Ma priveam in oglinda si mi-era frica de ce vedeam. O fata palida, ochi pierduti si incercanati. As fi vrut sa dispara oglinda aceea, ma speria prea tare. Uneori uitam sa mai respir si simteam ca aerul vrea sa intre fara sa-l las, respiram sacadat, dar nu cred ca auzea cineva asta. Mi-era teama ca voi fi intrebata ceva si nu voi raspunde din cauza ca mintea mea era in alta parte. Ma chinuiam sa las macar cateva celule din mine acolo, atatea cat ar fi fost nevoie sa fie prezente ca sa ma avertizeze sa-mi adun puterile pentru a rosti cateva cuvinte.
Am ajuns din nou pe canapea, trecuse parca o vesnicie de cand ma ridicasem de acolo. Eram pierduta, priveam doar dincolo de fereastra. Ce ciudat ma simteam! Unde fusesem pana atunci? Vedeam copacii aia atat de goi! E iarna, nici nu mai stiam. Cei apropiati de fereastra se clatinau, apoi am vazut ca in departare ceilalti se purtau la fel, dar parca acolo, departe, era mai liniste. Trebuia sa revin in incapere, dar si aici tot tristete era, simteam cum o eman, numai ca, pe masura ce iesea din mine, se amplifica si mai mult.
Uram sa-mi strivesc gatul de scafa aia nenorocita, dar parca acum a fost mai comod. Simteam degetele acelea prin par, parca imi striveau pielea, desi stiam ca nu era asa. Parca ar fi vrut sa-mi opreasca circulatia sangelui.
Eram iar in fata oglinzii, ma dureau tamplele, incepusera sa ma doara de ceva vreme, durerea aia ma facea sa revin fizic acolo unde eram. Imi strangeam degetele in pumni atat de tare incat unghiile imi intrasera in carne si mi-am dat seama abia tarziu ca ma durea. Se intamplase chiar, ca la un moment dat, sa-mi apas bratele asa brutal de scaun ca mi se imprimasera formele acelea pe piele. Am crezut ca ma patasem cu vopsea si tocmai vroiam sa cer un servetel sa ma sterg...bine ca n-am facut-o, urmele durerii nu se sterg cu servetele. Aerul cald al uscatorului de par a reusit sa-mi alunge si gandurile si o parte din durerea aceea pe care o simteam mai ales in tampla stanga. As fi vrut sa adorm si sa nu ma mai trezesc niciodata. Dar cum puteam sa fac asta acolo? Asta era planul de sambata.
Aveam momente cand imi placea ce vedeam in oglinda, dar cred ca lumina ma facea sa par altfel.
Mi-am smuls un zambet la plecare, aproape ca ma durea fata, atat de greu a fost sa-l afisez.
E tarziu deja, a trecut acel ieri, am renuntat la gandurile mele..cel putin temporar. Stiu ca nu sunt constanta...cine stie ce va fi maine...